Cu toţii ne dorim, de multe ori, să devenim vedete pe marile scene ale lumii. Dar nu este un lucru la îndemâna oricui să realizezi acestă dorinţă. Copil fiind, cu mulţi ani în urmă, visam....visam şi iar visam. Eram impresionat de prezenţa celebrităţilor în lumina reflectoarelor
Dar iată că timpul a trecut, realitatea demonstrându-ne încă o dată, că nu oricine este sortit a fi vedetă pe o scenă în aplauzele spectatorilor.
Derulăm timpul înapoi.....pînă la anii 90. Nu ştiu câţi dintre voi eraţi pe atunci locuitori ai acestor locuri. Dar vă mai amintiţi de"Școala Vedetelor"?
Un show care ne-a umplut inimile de bucurie şi ne-a îmbogăţit imaginaţia.... Vedeam tineri dansând, cântând, făcănd mici scenete amuzante......anii de glorie 90.
Da, am dorit pe atunci să fiu vedetă, defilând în lumina reflectoarelor. Se întâmpla prin 95, când era în toi "Şcoala Vedetelor". Ce frumos, ce uimitor erau acele mici vedete.
Liceul forfotea, discuţiile erau foarte aprinse. "Ai văzut.....pe cutare? Ce bine arăta pe scenă....cutare, şi tot felul de bârfe sau mai bine spus aprecieri.
Nu a durat o veşnicie până când a venit şi ideea. Să organizăm în liceu o"Şcoală a Vedetelor". Vroiam să simţim experienţa trăită de o celebritate. Ştirea s-a extins rapid, tehnica telefonului fără fir. S-a format un juriu. Aici a fost mai dificil. Aveam nevoie de profu de muzică, de oameni cu experienţă în ale muzicii. Până la urmă s-a format şi juriul, urmând înscrierile. Era o ocazie unică de a simţi vraja care te cuprinde atunci când lumina caldă a reflectoarelor stă aţintită asupră ta, scoţând în evidenţă vestimentaţia, mişcările şi mimica feţei. Un real experiment. Concursul începea luni. Duminică, am exersat de la prima oră. Trezirea de duminică, a fos pe la ora 9. Daaa....cam târziu. Dar eram şi eu în ziua de relax. Soarele străbătea prin geamul de către stradă, mângâindu-mi blând faţa. În mintea mea, chiar şi în somn, erau doar versurile cântecului care trebuia să îl înterpretez în faţa juriului. Deschid ochii.....şi încep să murmur cuvintele......Pesemne că era şi din cauza razelor, care mă învăluiau, dând senzaţia că eram pe scenă. Şi cânt....şi cânt.....până m-am dezmeticit din aburii somnului. Măi fir-ar să fie. Spectatori nu, aplauze nu, juriu nici atât. După o scurtă cugetare.....am revenit "cu picioarele pe pământ". Brusc mă ridic şi direcţia spre baie. Aşa fac vedetele nu? Deschid uşa.....şi pof, mă loveşte lumina becului drept între "felinare". Parcă ma orbit cu totul. Eram foarte bulversat, dar nu ştiu de ce. Cred că erau emoţiile dinaintea spectacolului. Repede încerc să îmi fac toaleta de dimineaţă. Dar....să vezi şi să nu crezi.....în loc de pastă de dinţi, pe periuţă mi-am pus cremă de ras. încep procedeul de înlăturare a bacteriilor, dar ceva era în neregulă. Începuse-m să fac clăbuci la gură. Nu, nu.....nu era ceea ce credeţi. Era spuma de ras, umpluse gura de bulbuci. Şi cum eu, în timp ce sunt în baie mai şi cânt, vă închipuiţi ce senzaţie plăcută a fost. Vă spun aceste lucruri, ca să vedeţi cât sacrificiu este când vrei să devii vedetă.
Seara am adormit devreme, oboseala spunându-şi cuvântul. De noapte nici nu mai spun cât de repede a trecut, lasând loc zilei de luni. Mă aranjez repede, ca totul să iasă perfect. Becul din baie mă învăluia ca un reflector, de parcă eram deja o vedetă. În scurt timp eram gata. Salut părinţii din mers, ies şi merg spre trotuar. Astăzi, îmi zic eu, o să merg pe jos. Sportul de dimineaţă te inviorează, te menţine în formă. Si drept vorbind, chiar aveam nevoie să fiu în formă. Ajung în dreptul cafenelei, mă opresc să savurez un ceai. Dau şi intru şi......luminile becurilor mă "lovesc" din nou precum reflectoarele de pe scena vedetelor. Deja începusem să intru în rolul de VIP. Mă despart şi de acest scurt popas, lăsând loc altor "vedete" să fie în centrul atenţiei în lumina becurilor din cafenea.
Proba muzicală începea la ora 10, aşa că zoresc pasul. Am ajuns,.....emoţiile deja îşi fac prezenţa. Inima plusa 100 bătăi pe minunt. Timpul trecea din ce în ce mai greu, aşteptând să întru pe scenă. Într-un târziu am auzit din culise....."să intre numărul şapte". Trec mână prin păr, să nu fie cumva zburlit, şi îmi fac uşor, uşor intrarea. Un covor roşu străbătea scena până în dreptul microfonului. Lumina câtorva reflectoare erau aţintite spre mine, făcându-mi intrarea cât mai fastuasă. Vroiau parcă să îmi străpungă faţa.
Ropote de aplauze mă învăluiau, făcându-mă mai curajos. Prinzând curaj, încep să îmi fac rolul de vedetă. Spun câteva cuvinte şi îmi fac rolul. Broboane de transpiraţie îmi străbăteau fruntea. Dar....în sfârşit am reuşit să termin versurile cântecului. Au urmat noi aplauze, care mă făceau să simt rolul de vedetă.
Mă retrag în culise, aşteptând rezultatul.....şi a venit. Nu este ceea ce doream. O notă mică, dar nu aceasta contează. Important este experienţa trăită. Stările care mă cuprindeau în timp ce îmi etalam talentul, emoţiile care îmi pătrundeau până în adâncul oaselor.
Aşa s-a desfăşurat o zi în "pielea" unei vedete, sub lumina blândă a reflectoarelor. Nu este uşor să fii vedetă. Să fii mereu în centrul atenţiei, să îţi poţi controla la timp acţiunile, să dai tot ce este mai bun din tine pentru a împresiona prin actul artistic fanii.
M-am reîntors acasă, la viaţa de om simplu, trăind încă , în amintirea acelui moment artistic, ajungând la concluzia că trăim zilnic o secvenţă din filmul vieţii.