Joi, 18 decembrie. O zi ca şi orice zi normală. Cu frig, zăpadă.....vreme de iarnă. Rutina îmi este un prieten desăvârşit. Mă trezesc dis de dimineaţă, adicătelea pe la ora 3.00 am, mă aranjez rapid, o ţinută de servici, îmi spăl faţa cu apă rece ca ghiața, că poate voi scăpa de orice urmă de somn. După cum v-am spus......o zi normală. Drumul până la centrul de dializă a decurs fără probleme, chiar dacă este iarnă. Pesemne că autorităţile nu au mai fost prinse pe nepregătite, şi au dat antiderapant pe şosea. Ajung la centru, patru ore de dializă decurg normal, cel puţin pentru mine. Nu vreau să creez un plictis, şi să spuneţi că devin enervant. Dar tocmai de acum începe acţiunea, dacă îmi este permis să o numesc aşa.
Mă echipez destul de repede, după cele patru ore petrecute în centru de dializă, ies afară şi.....aşteptăm. Aici intervine suspansul......românesc.
O colegă, în vârstă de 78 ani, cu care parcurg traseul de cca 74 km, stătea atârnată într-un căruţ cu rotile. Nimic neobişnuit. Era îngheţată tun. Îmi spun colegii că stătea de o jumătate de oră aşa. A fost scoasă din secţia de dializă de un infermier, şi lăsată să aştepte maşina, afară în frig. Ţin să precizez că bunicuţa, a venit pe picioarele ei, vorbea, era bine.
Când am descoperit aceste atrocităţi, căci nu pot să le numesc altfel, am început să strig, să mă agit. A venit în cele din urmă doi infirmieri, dar nu să o ducă cumva înăuntru, ci să o urce în maşină. Biata bătrânică nu reacţiona în nici un fel. Nu răspundea la nici o întrebare......era galbenă ca ceara....Am început să ţip la acei infirmieri să cheme un medic, căci eu nu sunt medic ca să pot avea grijă până acasă de bunica Raveica. S-a creat o agitaţie prin prejur, a ieşit asistenta de serviciu până la uşa, din două cuvinte....a intrat înapoi......şi nimic. O iau până la urmă, cei doi "umflaţi" pe femeie, fară ca aceasta să reacţioneze cumva, şi o împing pe scaunul din maşină. Nu am vrut să plecăm în situaţia aceasta.
În cele din urmă, cu o importanţă de nedescris, măreaţă, a venit şi medicul de gardă. De gardă.....instantanee. Nu mai descriu această situaţie, pentru că face parte din rutina zilnică. Să nu avem medic de gardă pe tot parcursul orelor de dializă.
Vine.....cutăreasca, căci om nu pot să îi spun, şi o ia la întrebări pe bunicuţa. Parcă era la interogatoriu. Bătrâna nimic. Nici o reacţie. Atârnau mâinile pe lângă ea, cu ochii închişi.... Medicul îi transmite....să spună băiatului că dacă îi este tot aşa, să o ducă la spital mâine. Dar bătrână nimic, parcă nici nu ar fi auzit.
Atunci am intervenit eu. Cu o voce repezită, îi zic medicului....."nu este corect ce faceţi, trebuie să chemaţi serviciul de urgenţă. Sunteţi medic, şi încă mai cred că şi om. Nu vedeţi că pacienta îşi dă duhul în maşină?"
Răspunsul?....."Nu este treaba ta. Eşti cumva medic şi nu ştiu eu?". Au urmat câteva schimburi de replici, spunând şoferului să o ducă el la spital. Dar cum să o duci fără ca medicul să cheme 112?
Nu mai rezistam, eram plini de nervi. Am căutat număr de telefon de la şefii cei mari de la Bucureşti, am scris un mesaj şi aştept. Nu a durat 5 minunte, şi am fost sunat. O doamnă cumsecade, cu care am mai interacţionat şi altă dată. Spun despre situaţie, la care drept răspuns zice...."Ce pot să fac eu? Sunt deciziile medicului şi nu pot eu să mă bag peste el. Dacă era un pacient căzut jos, în curtea centrului, atunci puteam interveni. Aşa nu pot face nimic. Nu este de competenţa mea. Să sperăm că nu o să păţească nimic până acasă. Staţi liniştit căci aşa a decis medicul"
Eram tot un pachet de nervi. Să fii neputincios într-o astfel de întâmplare, este cel mai dur lucru. Plecăm la drum. Nici o voce, nici un comentariu....toţi colegii au rămas muţi. Ajunsă acasă, bătrână a fost luată pe sus, de băiatul ei şi de un vecin. Nici o reacţie. Parcă era o păpuşă de cârpe. Nu ştiu cât a mai rezistat, dar la felul cum arăta nu cred că a mai prins noaptea.
Concluzia?
Este inadmisibil ca în secolul 21, într-o ţară europeană, să se întâmple aşa ceva. Ca şi medic să ai aşa reacţii lipsite de umanism. Ca în comuna primitivă, lasă-l să moară, că o să avem ce mânca.
Aşa că, dragi colegi şi cititori, aveţi grijă de sănătatea voastră. Să nu ajungeţi pe mână acestor medici "de piatră". Care nu au suflet şi creier cu care să gândească.